Câinii de la Sântuhalm- realitate, nu legendă
Deva pare a fi un oraş liniştit, cu oameni obişnuiţi, în care timpul curge fără obstacole, adică fără întâmplări notabile. Această “interfaţă” a permis să se dezvolte şi să crească “mucegaiul subteran”. Se simţea, de mult timp, miasma râncedă, se ştia ca acolo ar fi ceva “necurat”, dar nimeni nu a îndrăznit să se apropie prea mult de acel loc. Era miros de moarte, de carne viermănoasă, de fecale şi de sânge stătut, amestecat cu noroi.
Este aşa-zis-ul adăpost privat pentru câini, de la Sântuhalm-Deva.
O adevărată “legendă urbană”, acoperită de minciuni, jumătăţi de adevăr, tranzacţii nedeclarate, câini ce se sfâşie în bătaie, lăsaţi să moară, câini plini de boli, flămânzi, ţinuţi în lanţ ani în sir, încât li se atrofiază muşchii….Legenda urbană a Devei… o tristă realitate în care am trăit toţi cu ochii închişi, cu urechile astupate….Cei ce am călcat în acel loc mizer am plecat cu ochii plini de lacrimi, cu sufletul învolburat de furie şi neputinţă pentru sutele de câini ce trăiesc în acea hazna. Unii nu au mai mers a doua oară..alţii au continuat, plângând în pumni, călcând în toate putreziciunile de acolo, doar ca să nu părăsescă suflete înlănţuite…Dacă priviti în ochii unui câine ce a trăit ani în şir în lanţ, flămând, însetat, poate bolnav, veţi şti ce înseamnă resemnarea şi moartea speranţei.
Tot ce mai spun acei ochi este “cât mai trebuie să îndur”? “Când vine sfârşitul”?
Ei bine, sfârşitul nu trebuie să fie doar moartea. A venit timpul să spulberăm această “legendă urbană” a adăpostului “privat de la Sântuhalm” şi să decojim adevărul de foile putrede ale miciunilor.
În data de 16 noiembrie 2000, a fost înfiinţată Asociaţia “Salvaţi-l pe Lăbuş”, având patru membri fondatori şi un aşa numit sponsor, “eminenţa cenuşie”, aşa cum se va dovedi peste timp.
Această organizaţie este cea care, practic, a preluat adăpostul pentru câini ce se afla în acea vreme la poalele Cetăţii din Deva, primind acordul primăriei de a muta animalele, vreo 30-40, pe actualul teren de la Sântuhalm. Primăria Deva a îngrădit acel teren, a donat 25 de ţarcuri şi mai multe cuşti pentru câini, iar hrana le era asigurată de diferite supermarket-uri, precum şi de ferma avicolă din Mintia. În schimbul cărnii de pui, firma avicolă avea cerinţa de a fi ridicaţi câinii dimprejurul fabricii.
Din anul 2004, acest teren a fost concesionat de către Primăria Deva firmei Publserv Goscom ( dizolvata in anul 2012) , ce avea în statut si responsabilitatea câinilor fără stăpân. Aşadar, Publiserv Goscom a emis către Asociaţia “Salvaţi-l pe Lăbuş”, pe numele vicepreşedintelui Gh.B., un nou document, prin care era de acord ca acei câini să rămână pe terenul fostelor sere de la Sântuhalm. De asemenea, acolo au fost repartizaţi doi muncitori, angajaţi la “spaţii verzi” şi plătiţi din bugetul primăriei, care trebuia să îngrijească zecile de câini, pe vremea aceea.
Legenda spune că totul mergea strună pentru cei ce reprezentau organizaţia, cât şi pentru îngrijitori. Încă de atunci, în mass-media nu se ştia prea clar cine răspunde a acel “adăpost”, propaganda făcându-se în numele acelui sponsor, “eminenţa cenuşie” .
An dupa an, toamnă dupa vară, timpul a trecut. Am ajuns in anul 2007 când, prin Anexa la HCL 406, a fost stabilit cadrul juridic şi condiţiile în care urma să se desfăşoare colaborarea dintre Consiliul Local Deva, Asociaţia chinologică “Canis”, reprezentată de medicul veterinar C.M. şi Asociaţia “Salvaţi-l pe Lăbuă”, reprezentată de vicepreşedinte, desigur, în Programul de management pentru câinii comunitari din municipiul Deva.
Cele două organizaţii aveau sarcini clar stabilite. Asociaţia “Salvaţi-l pe Lăbuş” avea obligaţia de a hrăni, îngriji şi supraveghea câinii ce erau aduşi pe terenul de la Sântuhalm, teren public.
Punctul şapte din Anexă ne lămureşte şi asupra beneficiilor pe care cele două Asociaţii chinologice le putau avea:
“7. Câinii nerevendicaţi în termen de 7 zile pot fi adoptaţi de personae fizice sau de centre de adopţie special amenajate şi organizate în acest scop.
Revendicarea câinilor de către solicitanţi se va face pe baza unei declaraţii-angajament, cu achitarea unei taxe, care reprezintă cheltuielile medicale şi de întreţinere, al cărui cuantum se stabileşte de către Asociaţia chinologică “Canis” şi Asociaţia chinologică “Salvaţi-l pe Lăbuş”, iar cuantumul acesteia va intra în contul celor două asociaţii. Încredinţarea câinilor spre adopţie se face numai după ce aceştia au fost sterilizaţi, vaccinaţi antirabic, deparazitaţi, şi identificaţi. Câinii revendicaţi nu vor fi sterilizaţi.”
Un program bun, zicem noi, care are, însă, o singură meteahnă: Asociaţia “Salvaţi-l pe Lăbuş”, care pe atunci avea deja 7 ani de la înfiinţare, conform legii NU mai exista. De ce? Simplu: legea spune că, dacă doi ani consecutiv, un O.N.G. nu depune bilanţul contabil la finanţe şi nu are depus raport de activitate la Judecătorie, este dizolvat. Aşa spune Legea, nu spunem noi. Şi este legea după care funcţionează toate organizaţiile non-profit. Desigur, nu şi Asociaţia” Salvaţi-l pe Lăbuş” ! Pentru că, în anul 2009, obţine un aviz de la DSV, reprezentant fiind vicepreşedintele cu ştampilă.
Dar, din anul 2009, începe o nouă “eră” în acest locşor de coşmar. Apare înă un “jucător”, Centrul pentru activităţi de voluntariat “Natura” şi al său vicepreşedinte, madam T.D.
Despre “era jeluirii” vorbim în numărul viitor.
G.E.S.
II.
Câinii de la Sântuhalm- realitate, nu legendă
Câinii de la Sântuhalm…fantomaticul adăpost….ştiut de toţi, dar ignorat, ca şi ceva înfricoşător de ireal…. Prea dureros de privit animalele de acolo, prea incredibil de crezut că nişte oameni pot perpetua, cu bună ştiinţă, acel calvar al câinilor…
Aşa cum spuneam în prima parte, în anul 2009 a apărut un nou “jucător”, Centrul pentru Activităţi de Voluntariat “Natura”. Prin vicepreşedintele său, doamna T.D., “Natura” a preluat propaganda ( e oarecum straniu cum doar vicepreşedinţii O.N.G.-urilor, ce au legatură cu acest lăcaş, îşi fac simţită existenţa ! ).. Fără să precupeţească nici un efort , ca un PR profesionist, T.D. a apărut în toată mass-media din zonă, şi nu numai. Fiecare discurs era o “jeluire”, fiecare imagine era cea a unui personaj marcat profund de nefericirea câinilor din adăpost şi de nepăsarea autorităţilor…Oare aşa să fie? Oare această persoană chiar a avut vreodată intenţia de a îmbunătăţi situaţia acolo sau….? Noi ştim doar faptele. Şi ce se vede “cu ochiul liber” sunt doar ţarcuri vechi şi ponosite, cuşti ce abia se mai ţin în câteva cuie, câini flămâni şi nefericiţi. Nici nu mai este nevoie să venim cu “probe”, deoarece o simplă căutare pe internet va rezulta zeci de articole şi filmări din perioada 2009 – 2013.
Care a fost rezultatul finaciar pentru O.N.G. “Natura” în urma acestei promovări profesioniste a doamnei T.D.? - se vede pe site-ul Ministerului de Finanţe- a ajuns la peste 25.000 lei, declaraţi. Nu e rău, 2000 lei / luna. Foarte bine, însă ne este greu să identificăm “in teren”, ce s-a realizat cu aceşti bani timp de 4 ani…Dacă este luată la întrebări, vicepreşedinta începe, inevitabil, cu precizarea “ eu activez de 10 ani ca voluntar în acest adăpost….”. Vom vedea că această “sintagmă” nu este gratuită. Faptul că “activează de 10 ani ca voluntar” se pare că îi dă drepturi de stăpân acolo. Sau aşa crede domnia sa. Ce făceau între timp celelalte personaje, vicepreşedintele cu ştampilă şi “eminenţa cenuşie”? Legenda urbană ne spune cum ca ei continuau să îşi ducă traiul netulburat, lăsând “voluntara decană” să se văicărească în presă şi să adune tot ce se putea de la iubitorii de animale. Suntem în “era jeluirii”, în care deja se strâseseră în acel spaţiu insalubru sute de câini, zeci de tone de gunoi şi creştea o înfloritoare activitate de P.R.
Însă, cum nimic nu este veşnic, nici nefericirea acestor câini nu putea să dureze la nesfârşit, acoperită de umbra “binefăcătorilor”.
Vom vedea în partea a treia cum\ ştiu să lupte cele trei personaje ca să nu li se dărâme “coşmelia”.
G.E.S.
III.
Câinii de la Sântuhalm- realitate, nu legendă
Există o anumită resemnare nativă a românilor în faţa răului. Nu cred că este teamă. E acceptare a Răului, aşa cum simte ciobănaşul din “Mioriţa” în faţa pericolului iminent. Această “verigă slabă” din genetica românului a permis celor “făr’ de Dumnezeu” să îşi întindă tentaculele şi să sugă seva Binelui.
Făţărnicie. Aceasta este masca sub care cele trei personaje au folosit nefericirea câinilor din aşa zis-ul adăpost de la Sântuhalm în beneficiul personal. “Eminenţa cenuşie”, deşi a fost mereu păpuşarul nevăzut al “vicepreşedintelui cu ştampilă” şi al “voluntarei decane”, în faţa “poporului” a pozat ca fiind neutră, doar un binefăcător “cu suflet” . Ştiu mulţi că nu este aşa, nici pe departe. De ce a tăcut toată lumea? Pentru că suntem în România şi majoritatea oamenilor renunţă când li se transmite că “ un avocat bun, plătit cu mulţi bani” le poate face mari necazuri, aşa cum mi s-a transmis mie personal. Sau când “vicepresedintele cu stampila” vine; chiar în maşina poliţiei, şi strigă la cetăţeanul care a sunat la 112 pentru un act de vandalism în acel adăpost, să facă bine să nu mai calce pe acolo că adăpostul îi aparţine. În faţa a trei poliţişti mi-au fost încălcate drepurile cetăţeneşti, GARANTATE prin Constituţie! . Dar, asta e România de azi. Ţara în care chiar şi “voluntara decană”, împreună cu aghiotantul său, madam R.C.T., a venit sâmbătă, 25 octombrie, în acest adăpost, unde eram cu încă doi membri ai unui O.N.G. pentru protecţia animalelor şi ne-a ameninţat să plecăm de acolo că NU AVEM VOIE şi ne interzic ELE să mai facem poze! De ceva vreme au pus lacăte pe porţile acestui loc de suferinţă pentru câini, deşi este ilegal.
De ce este possibil să se perpetueze asemenea abuzuri? Pentru că poliţiştii nu cunosc legile şi nici ce intră în atribuţiile lor. Pentru că Procuratura a ajuns să fie locul unde un personaj ca “voluntara decană” să spună ca a fost şi a “ aranjat” un dosar penal pentru vandalism în adăpost. Şi, culmea culmilor, aghiotantul “voluntarei decane”, madam R.C.T. a afirmat, de faţă cu cei doi membri ce mă însoţeau ( tot în această sâmbătă, în care noi am îndrăznit să le călcăm moşia), ăAsociaţia “Salvaţi-l pe Lăbuş” există, chiar dacă nu a depus nici un bilanţ contabil la finanţe în 14 ani ! Că, zice “înţelepciunea sa”, e problema Finanţelor că nu le-a dat amendă ! Şi, ca să dovedească asta, au facut “hârtie” la Ministerul de Jutiţie . Sincer, parcă am fi într-o comedie proastă, în care legile reale sunt luate în bătaie de joc şi fiecare îşi inventează propriul cod e legi şi calcă in picioare orice le stă in calea intereselor lor.. Iar, dacă vrem să scoatem la lumină adevărul, suntem blamaţi, etichetaţi ca şi denigratori ai adăpostului, suntem ameninţaţi cu procese şi, mai, mai că ne paşte “cazanul cu smoală”, din punctul de vedere al acestor personaje. Mulţi se întreabă de ce facem asta, de ce încă ducem acest “război de gherilă” cu Forţele Răului. Raspunsul e simplu : câteva sute de câini sunt chinuiţi în foamete şi boli, de mulţi ani, de acesti “iubitori de animale”, chin bine mascat sub propaganda mediatica bine ticluită de “voluntara decană”, un real talent în PR. Până unde vom merge? Până vom găsi ajutor real pentru a schimba soarta sutelor de câini ce se sfâşie între ei de foame; chiar şi acum,când se duce mâncare în adăpost tot la două zile. De ce sunt nehrăniţi?
G.E.S..
IV.
Câinii de la Sântuhalm- pe drumul fără legi
Să reluăm, pe scurt, istoricul „legendar” al aşa zis-ului adăpost „privat” pentru câini de la Sântuhalm.
Acum 14 ani, pe vremea când România devenise ţara tuturor posibilităţilor, s-a „născut” şî Asociaţia „Salvaţi-l pe Labuş”. După ce a reuşit să ia în stăpânire micul adăpost pentru câini de la poalele Cetăţii, acest O.N.G a primit pe proces verbal un teren public din Sântuhalm, pe care a mutat cei aproximatix 35 de câini.
Din acel moment si până azi, am relatat anterior tot ce s-a întâmplat în acest locaş.
Suntem în anul 2014. Au trecut 10 ani de la ultima hârtie primită de Asociaţia mai sus menţionată, care face referire la acel teren. Este o confirmare a unei firme concesionare, dizolvată în anul 2012, cum că îi lasă să cazeze, în continuare, câini în acel spaţiu public.
Între timp, „voluntara decană” s-a grăbit să semneze tot felul de acorduri, ca să îşî „cimenteze” stăpânirea în adăpost. Astfel, a apărut un „contract”, semnat de Asociaţia „Salvaţi-l pe Lăbuş”, reprezentată de vicepreşedintele „activ”, de Asociaţia „Canis”, Centrul pentru Acticităţi de voluntariat „Natura”, semnatară fiind „voluntara decană”, dar şi un voluntar, doamna R.C.T. şi noii sponsori, o grupare din Germania, HHRS. În fapt, acest „document” este o impunere a celor de la HHRS a unor condiţii clare, fără de care ei nu vor sponsoriza. Una dintre cerinţele prioritare este să li se pună interdicţie în acel spaţiu unor persoane, numite doar cu prenumele. În baza a ce? Ei, na, că parcă mai contează legile româneşti! Aşa, că nu le place lor de ochii celor două persoane. E destul, nu ?!
Urmând cu plecăciune poruncile nemţeşti, cei doi vicepreşedinţi au pus lacăte pe porţi şi afişe frumoase pe garduri. Lacătele sunt pentru „interzişi”, iar afişele pentru imaginea de PR.
Pentru că am naivitatea de a crede că, totuşi, trăim sub inicidenţa unor legi, aceleaşi pentru toţi, am mers la Poliţie. De ce? Păi, cam asta m-au întrebat şi ei. Că ei nu se ocupă de câini. Nu, dar de abuzurile asupra câinilor, ar trebui. Şi de abuzurile unor cetăţ€ni asupra altor cetăţeni, de asemenea, ar trebui să fie sub jurisdicţia lor. În fine, au fost amabili şi mi-au luat o declaraţie. Acolo am cerut doar atât: „voluntara decană” să nu mai îngreuneze accesul celor ce vor să hrănească şi să îngrijească acei câini. Să nu ne mai persecute de fiecare dată când dă cu ochii de noi în adăpost. Când spun „noi”, mă refer la membrii unor alte organizaţii de protecţia animalelor, precum şi voluntari, care nu sunt sub „ordinele” domniei sale.
Acum, om trăi şi om vedea ce rezultat primim. De la Poliţie, am mers la primărie. Acolo ar fi trebuit să primim nişte răspunsuri referitor la CINE este responsabil pentru soarta sutelor de câini adunaţi pe acel teren public. Edilul Devei ne-a trimis la Cadastru. Am mers, că nu e departe, doar !
Am fost întâmpinaţi de domnul director, care a mers cu noi la o doamnă blondă, ce, pare-se, era cea ce trebuia să aibă răspunsurile.
Discuţia a început în binecunoscutul stil românesc. Funcţionarii devin aroganţi cu cetăţenii, încercând să-i intimideze şi să plece cât mai repede. Astfel, domnul director ne-a întrebat că de ce nu ne-am dus la doamna T ( eminenţa noastră cenuşie) să ne arate actele. Ce, nu am găsit-o? Am întrebat, desigur, de ce ar fi trebuit să vorbim cu dumneaei, fiindcă nu are nici o implicare legală în acte.Ei, asta a fost o surpriză pentru domnul director. Doamna blondă a pornit şi dânsa „la atac”, spunând că şi doamna T. fusese la Cadastru şi a făcut, sau va face ( că nu ne-am lămurit), cerere pentru concesiunea acelui teren. Am repetat ce spusesem şi domnului director. Ei, dar nu conta, pentru domnii funcţionari era acelaşi lucru, doamna T, sau Asociaţia „Salvaţi-l pe Lăbuş”. Nu ne mai lungim cu povestea, că o ştie fiecare cetăţean ce are de-a face cu funcţionarii publici. Ei uită că sunt în slujba noastră şi ne datorează un dram de respect, chiar dacă nu am avut funcţii înalte şi nu avem averi.
Aici, de unde a început „legenda urbană” a spaţiului cu câini de la Sântuhalm, la Cadastru, s-a încheiat şi drumul nostru pe la porţile autorităţilor.
Ce va urma? Posibil că vom fi daţi în judecată de cele trei personaje principale. Posibil ca autorităţile să iasă din letargie şi să îşi facă treaba pentru care sunt plătite.
Sau, poate, va trebui să trecem graniţele oraşului, judeţului, chiar ale ţării, ca acei nefericiţi de câini să nu mai fie la cheremul oricui.
G.E.S.
THE END....?!
